Eseu Existenţialismul transcendent

 

Existențialismul transcendent

Înainte de orice o idee filosofică trebuie să aibă utilitate asupra vieții. Scopul a ceea ce urmează este pe de o parte de a da un sens existenței altul decât cel dat de religie, iar pe de altă parte de a combate nihilismul, adică lipsa oricărui sens. Filosofia, așa cum a arătat Kant, nu are același demers pe care îl are știința pentru că în timp ce metoda științifică se bazează pe observație, pe propunerea unei ipoteze, și a unui experiment care să valideze ipoteza, filosofia merge mai departe interpretând din alt unghi realizările științifice, pe de o parte,  iar pe de alta stabilind limitele cunoașterii atât empirice cât mai ales metafizice. În timp ce omul de știința afirmă (pe bună dreptate) că Dumnezeu nu poate fi cunoscut (însă faptul că nu poate fi cunoscut nu însemnă în mod obligatoriu inexistența lui Dumnezeu), filosoful (fără a avea pretenția de a-l cunoaște pe Dumnezeu), poate și trebuie să analizeze efectele existenței sau inexistenței lui Dumnezeu asupra vieții în general și a omului în particular, chiar dacă o face intuitiv, fără a avea certitudinea palpabilului, a experimentării științifice, ci utilizând rațiunea și logica, sau cum afirma Karl Jaspers ca ”realitate pentru libertate!”.

În centrul filosofiei trebuie să fie Omul și raportarea lui la realitate.

Sartre afirmă că ”existența precede esența”, omul fiind aruncat în viață, venind din neant și îndreptându-se înspre neant, viața neavând nici un scop, omul fiind nevoit să improvizeze continuu, să se proiecteze pe sine asupra vieții. Deci, omul întâi există și pe urmă își crează propria lui esență, contrar filosofiei de până la Sartre care afirma existența unei ”naturi umane” ,idee de bază în religie, care consideră că omul este o creatură căzută în păcat -prin Adam, și care are nevoie de salvare, evident nu gratuit!. Ideea lui Sartre are o valoare etică inestimabilă din perspectiva libertății și a responsabilității (Sartre numea existențialismul său un umanism), pentru că dacă nu depindem de destin, soartă, Dumnezeu, atunci întreaga libertate și responsabilitate asupra actelor proprii cade direct pe umerii noștri. Cu toate acestea, observăm că oamenii au anumite lucruri în comun, care depășesc sfera culturală sau educațională, cum ar fi finitudinea (ne naștem independent de voința noastră și murim), dependența biologică (hrană, apă, aer, sexualitate, etc), o determinare genetică, și de ce nu una socială, chiar dacă aceste determinări nu trebuie să fie utilizate ca și ”scuze” în panorama libertății și responsabilității, ci dimpotrivă fac ca sentimentul de angoasă în fața vieții și a morții să fie și mai acut prin realizarea că avem o libertate îngrădită (spre exemplu am libertatea de a alege ce să mănânc, de a fi vegetarian sau nu, însă sub nici o formă nu am libertatea de a nu mânca deloc).

Sartre pornește  însă de la premisa că omul există, fără să răspundă întrebării cum ajunge omul să existe. Faptul că nu eu am decis să mă nasc, și mai presus de asta inevitabilitatea morții mă obligă să mă întreb de ce m-am născut (pentru a muri!), sau care este scopul existenței mele finite. Viața însăși este un accident, fără nici o explicație, s-ar putea spune, și existențialismul ateu îndeamnă la a face față acestei realități crude. Însă întrebarea persistă, atunci când nu accept accidentul.

Existența individuală este finită, având un început prin naștere, însă se poate extrapola ideea finitudinii și la nivel cosmologic? Este universul cunoscut infinit, sau a avut un început? Cel mai respectat model cosmologic în rândul comunității științifice -teoria Big Bang, bazându-se pe evidențe suficient de clare (precum legea lui Hubble) arată că universul fizic este finit, a luat ființă și se află în expansiune. Astfel, timpul și spațiul nu sunt eterne, ci au avut un început, fiind deci exclusiv caracteristici ale lumii materiale, chiar dacă Stephen Hawking în încercarea de unificare a teoriei relativității cu teoria cuantică aduce în discuție ideea neprobată încă a spațiului și timpului finite dar fără limite, bazându-se pe timpul imaginar (mai mult sau mai puțin matematic..). Întrebarea care se ridică în asemenea situație este: ce a provocat Big Bangul, sau cum poate apărea Ceva din Nimic?

Există două raportări posibile și la fel de valide cel puțin atâta timp cât nu există o teorie științifică absolută, însă cu urmări diametral opuse. Pe de o parte ideea creației spontane, întărind ipoteza accidentului, iar pe de alta a intervenției lui Dumnezeu (în sensul de ”mișcător nemișcat” aristotelian) în procesul de apariție a universului și vieții. Îmbrățișez a doua variantă pentru posibilitatea pe care o oferă de a găsi un sens al vieții. Pe de altă parte în fața morții, în cea mai cruntă disperare omul din cauza temerii în fața necunoscutului apelează la divinitate, sau măcar la o idee a ceva superior care îi poate face suferința mai ușoară. Este un instinct de conservare. Problema care apare este că această ”speranță” a fost monopolizată de către religie.

Filosofia, chiar dacă se aventurează acolo unde știința nu o face, trebuie să stabilească un cadru al cunoașterii, să stabilească limitele metafizicii. Faptul că putem intui că era necesară o ființă (sau Ceva..) infinită pentru ca universul material să ia naștere nu justifică Dumnezeul religiilor. Trecerea de la un Dumnezeu creator la Dumnezeu religiilor nu își are nici o dovadă nici în rațiune, nici în cunoașterea empirică, ba din contră prin Big Bang s-au pus în mișcare legile fizicii, relația cauză-efect, fără coordonarea directă a unui creator biblic (creația în 7 zile), evoluția biologică a lui Darwin fiind o dovadă elocventă în acest sens. Tot ce se poate observa în realitatea fizică (de la cosmologie la biologie, lanț trofic, genetică, etc) este că totul funcționează pe baza unor principii fizice clare, intervenția divină (sau minunea) fiind absolut exclusă.  Iar dacă prin absurd considerăm că divinitatea intervine, atunci sau o face arbitrar sau defectuos. Dacă considerăm că Dumnezeu răspunde la rugăciune, atunci copii care mor de foame sau cei care strigă în disperare după ajutor nefiind auziți de nimeni ar fi victimele unui Dumnezeu odios, care ar putea interveni însă din rațiuni meschine nu o face. Astfel că rugăciunea nu este nimic altceva decât un ”efect Placebo”, autoinducție în fața necunoscutului având la bază frica și egoismul  (pentru că ne afectează exagerat de puțin faptul că rugăciunile altora nu sunt ascultate, atâta timp cât ale Mele sunt ascultate, ba chiar găsim motive josnice, mințindu-ne ca noi merităm să fim ascultați). Faptul că există oameni care mor de foame sau se află în suferință, din punct de vedere moral ar trebui să ducă la boicotarea ideii de răspuns la rugăciune.

Și atunci e nevoie de separare în conceptul de Dumnezeu. Pe de o parte se află Dumnezeul creator, infinit, absolut, aflat în afara universului material și al sferei de cunoaștere umane finite, deci limitate, pentru ca omului îi este imposibil să cunoască absolutul, iar pe de altă parte Dumnezeul religiilor, chiar Dumnezeul personal, care nu este altceva decât o creație a omului, o intrare nejustificată empiric și rațional în metafizică, și nu doar o intrare, ci construirea de castele de nisip pe tărâmul metafizicii. Orice încercare de personificare a Dumnezeului infinit îl reduce la finit. Calificativele de bun, iubitor, drept sunt calificative umane, finite, care nu au relevanță asupra infinitului, pentru ca nu putem concepe infinitul. Tocmai de aceea imaginea Dumnezeului biblic nu este una unitară, ci s-a schimbat cu trecerea timpului (deci a evoluției gândirii umane- precum și trecerea de la divinitățile htoniene la cele uraniene, spre exemplu), diferențele dintre Dumnezeul Vechiului Testament și Isus Hristos fiind enorme, unul fiind cel mai mare criminal din istorie –cel din spatele unor genociduri precum potopul lui Noe sau Sodoma și Gomora,  sau cel care incita la războaiele pe care evreii le duceau în zonă pentru a cuceri Canaanul- țara făgăduinței; altul propovăduind iubirea, fraternitatea, lipsa egoismului. Unii ar putea spune că această evoluție a gândirii umane este rodul tocmai al călăuzirii divine, al inspirației, însă un asemenea argument este slab din cauză că nu poporul evreu era cultura dominantă care putea să impună schimbările în istorie, nici pe timpul Vechiului Testament, când mesopotamienii și egiptenii erau culturile dominante, și nici în vremea Noului Testament, când în timp ce evreii erau sub dominație romană, deci neavând nici un fel de influență în lume, culturile dominante erau cea grecească și cea romană. Deci Dumnezeu a fost în spatele istoriei sau istoria l-a creat pe Dumnezeul religiilor? Nici ideile aparent pozitive și de promovare a iubirii propuse de Isus nu scapă de critică, pentru ca luând ”textul de aur” al Bibliei: ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viață veșnică” se observă caracterul partizan și exclusivist al ”salvării divine”. Doar cei care cred și adoptă dogma creștină se pot salva, ceilalți (budiști, musulmani, atei, etc) pier. Mie nu mi se pare asta iubire! Creștinismul afirmă ca Dumnezeu într-adevăr nu poate fi cunoscut, tocmai de aceea a fost trimis Isus, pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu prin intermediul lui. Problema morală care se ridică este de ce a fost trimis doar unei culturi, și ea periferică, și nu a fost trimis la nivel universal? (ca și mai sus, creștinismul nu este universal nici acum, oricât s-a încercat asta- cruciadele sau colonialismul). Nu este mai logic ca Isus să fie considerat un model moral pe care istoria occidentală l-a promovat, precum alte modele ale altor culturi (Budha, Mahomed, Confucius, etc)? Plus că ideea ”fiului lui Dumnezeu” atrage cu sine discriminarea și chiar ura față de alte culturi și a altor valori, evident inferioare prin faptul că ei nu îl au și nici nu îl acceptă pe ”unicul fiu al lui Dumnezeu”.

După ce am stabilit ca Dumnezeul religiilor este fals (cu întreaga încărcătură teologică construită în jurul conceptului de Dumnezeu religios –Dumnezeu salvator, inspirație divină, demoni, minuni, rai, iad, purgatoriu, vămi, etc) devine inevitabilă întrebarea: la ce bun un Dumnezeu care nu se implică cu nimic în lume? Din două motive.

1. Pentru că este cauza apariției universului și vieții, asta dacă nu acceptăm creația spontană și deci accidentul. Dumnezeul creator nu poate fi cunoscut, decât în urma acțiunii de a crea (deci prin reflecția existenței noastre), și nu intervine în universul material peste legile fizicii impuse la Big Bang (cum putem vedea în orice situație de la suferința umană, lanțul trofic, sau la univers), aceste legi reprezentând condițiile pentru apariția și dezvoltarea vieții și a omului. Însă atunci omul este aruncat, abandonat în această lume a suferinței și morții, prin neimplicarea lui Dumnezeu în viața omului. Dacă universul și condiția umană (ca specie) au o substanță și un determinism (spațiu, timp, determinism biologic, genetic), deci la nivel macro esența precede existența, la nivelul micro individul există pur și simplu pentru că nu a decis liber să existe, iar în acest caz existența individuală precede esența. Individul poate să existe la fel de bine cu a nu exista, fiind în acest caz o ființă de prisos, o ființă contingentă.  Deci el există, se trezește în această realitate căreia trebuie să-i facă față, să-și construiască viața prin efort, fără ajutor exterior, să decidă permanent, asta  ducând la sentimentul de angoasă și disperare, însă, în același timp și la acțiune și responsabilitate, astfel că fiecare individ în parte răspunde atât pentru el cât și pentru toți. În acest context al singurătății profunde și a sentimentului de abandon, omul sau acceptă realitatea așa cum este sau se revoltă (precum Omul revoltat al lui Camus) împotriva vieții însăși, a nedreptății, a imposibilității de control asupra suferinței, bolii și a morții. Omul se revoltă împotriva unui Dumnezeu care nu intervine în lume. Deci, în aceasta situație pentru om Dumnezeu există pentru a fi condamnat.

2. Dacă am ajuns la concluzia că universul a avut nevoie de un creator, și deci mergând pe argumentul cosmologic (lanțul cauză-efect nu poate merge înapoi la infinit), atunci Dumnezeu trebuie să fie o entitate necauzată deci infinită și necunoscută prin însuși caracterul infinit. Însă chiar dacă nu putem cunoaște ce este Dumnezeu, ce l-a determinat să creeze, de ce nu am avut libertatea de alegere înainte de a exista, de ce am ajuns la existență în acest univers (refuz să cred că acesta este cel mai bun univers posibil asa cum afirma Leibniz), și totuși considerând că viața nu este un accident, atunci ar trebui să aibă un sens și prin sens înțeleg transcendență, pentru că altfel existența ar fi mai fără sens decât accidentul însuși, deoarece ar fi absurd ca singurul sens al vieții să fie suferința și inevitabilitatea morții. Astfel că transcendența înseamnă că omul depășește condiția finită și trece în infinit. Cum acest lucru știm că nu este posibil în viață, ar trebui să se întâmple după moartea fizică. Dacă considerăm sufletul ca și  capacitatea de a raționa, și deci o conexiune între minte și corp, făcând parte din realitatea materială finită atunci noțiunea de suflet etern este nefondată pentru că am stabilit că doar Dumnezeu este fără de început. Și atunci ce va transcende, dacă observăm limpede că trupul este supus putreziciunii? Spiritul!, însă este imposibil de stabilit (pentru că vorbim de infinit) ce anume din om va depăși condiția finită, chiar dacă mi-ar plăcea să cred (fără nici un tip de argumentație, însă din necesitatea atractivității ideii) că memoria clipelor frumoase va fi eternă.

Moralul, pe de altă parte este o convenție socială, impusă de instinctul de supraviețuire, care ar trebui să garanteze integritatea și libertatea fiecărui individ în parte. Este modul artificial creat de om (precum și conceptul de societate) pentru a se raporta la relațiile dintre indivizi diferiți. Astfel acțiunile și consecințele moralului au valabilitate doar în limitele vieții materiale, binele și răul nefiind transcendente. Cum am stabilit mai sus că Dumnezeul religios nu există, de aici rezultă că și ideea de ”rai” este nejustificată, iar ideile ”mântuirii individuale” și a ”Judecății de Apoi” nu sunt altceva decât impunerea moralului prin frică. Înseamnă că fără Dumnezeu totul e permis, așa cum se întreba Dostoievski? Nicidecum! În opinia existențialiștilor, omul este singur responsabil de acțiunile sale, are libertatea de a alege ce să devină (chiar dacă limitată, ținând cont și de determinările pe care le-am adus în discuție mai sus). În acest caz binele este făcut nu ipocrit în vederea vreunei recompense (cum se întâmplă în religie prin mântuirea individuală), ci din motive naturale (atâta timp cât suntem dotați cu rațiune, liber arbitru și voință, deci nu suntem animale) și sociale, ba chiar egoiste (e datoria fiecăruia să contribuie la o lume mai bună, pentru că dacă contribui ca individ la o lume mai bună îmi e bine și mie). Responsabilitatea înseamnă deasemenea și necesitatea unei justiții care să garanteze libertatea fiecărui individ în parte. Chiar dacă pare un ideal imposibil de atins, omul trebuie să tindă spre construirea unei lumi fără sărăcie, fără frontiere sau interesele unora în detrimentul altora.

Astfel că viața, universul material, timpul și spațiul ar fi (doar prin analogie) pentru infinit ceea ce este Uterul pentru viața materială, o lume de tranziție de la concepere la nemurire. Însă asta nu duce la ideea că sinuciderea este de preferat? Pentru ce să trăiesc în suferință, și să fac față greutăților, dacă oricum voi depăși condiția aceasta finită necondiționat? De ce să nu o depășesc mai devreme? Nu, din trei motive, pentru că instinctul de supraviețuire mă împiedică, pentru că de asemenea există un sentiment de empatie, care ne oprește din a face rău celor apropiați prin acțiunea noastră egoistă, și poate cel mai important, pentru că ideea transcendenței este doar o idee, fără a putea fi vreodată probată, și deci ar fi o greșeală teribilă ca din cauza unei idei să renunțăm la ce avem.

Cineva ar putea fi indignat de ideea ca ”toți” ar trece din finit spre infinit, fără nici un criteriu de selecție (pe care l-am considerat finit și artificial), susținând așadar ideea ”mântuirii colective” , eliminând din discuție ”vămile” ortodoxe sau purgatoriul catolic, chiar ideea apocatastazei origeniste, care afirmă mântuirea tuturor ființelor (inclusiv a demonilor) însă deasemenea în urma unui proces de curățire. Să vedem pe cine ar putea indigna ideea mântuirii tuturor oamenilor. Pe ateu nu pentru că el oricum nu crede în transcendență, și deci el nu face binele cu un anumit scop, iar creștinul care ar fi contrariat de ideea aceasta mă tem că nu ”merită” raiul pe exact criteriile pe care le consideră juste, atâta timp cât nu este dispus să iubească și să ierte chiar și pe dușman (Isus de pe cruce striga: ”Iartă-i Tată, căci nu știu ce fac!”, referindu-se la cei care îl omorau).

Am plecat de la faptul că o idee filosofică trebuie să aibă utilitate asupra vieții, însă ce utilitate poate să aibă o idee care nu poate fi probată, deci putând fi doar o idee ca oricare alta? De a arăta că se poate concepe un sens al existenței, deci, fiind împotriva lipsei de sens al existenței, însă fără întreaga încărcătură dogmatică și manipulatoare exercitată de către religie (mântuirea omului a devenit un simplu negoț). Că se poate avea speranța unei vieți de după moarte, fără a ne minți, fără a fi ipocriți, că nu trebuie să condamnăm realizările științifice, sociale sau culturale doar pentru că nu sunt în acord cu ideologiile unei cărți care nu ar trebui interpretată literal. Condamn religia că nu s-a implicat suficient în problemele reale ale lumii (faptul că există sărăcie se datorează și eșecului bisericii). Demersul meu nu este de dărâmare a religiei sau a bisericii, (cel puțin nu unul brusc, fără a pune ceva în loc) ci mai degrabă de reformare, de o conectare reală cu omul. În loc sa reprezinte legătura dintre om și Dumnezeu, religia ar trebui ca mai întâi să fie legătura dintre om și om. Ar trebui să fie un refugiu al oamenilor marginalizați, al oamenilor săraci, neajutorați, dați la o parte de o societate egoistă într-o lume din ce în ce mai imorală. Ar trebui ca religia să fie separată de stat, sprijinind statul prin implicare morală și socială, nu luând bani de la stat. Locul de manipulator pe care religia l-a deținut secole, astăzi îi revine societății de consum (fiind în acest sens un eșec al rațiunii), care prin pârghii precum mass-media, Hollyood, MTV, sintagma ”trăiește clipa!”, etc alimentează partea animalică și egocentrică a omului, menținând omul într-o altfel de ignoranță (a-și vedea fiecare propriul interes, un spirit al competitivității sălbatic, ideea că banul este totul, etc).

În aceste condiții filosofia are rolul pe de o parte de a denunța derapajele acestor manipulatori, deci un rol critic, iar pe de alta de a încerca să arate căi prin care omul să se poată raporta la toate problemele reale ale vieții (știință, Dumnezeu, sensul existenței, moral, libertate, responsabilitate, justiție, etc). Arta în aceasta situație devine o unealtă a filosofiei, o modalitate de propagare a ideilor filosofice, o încercare de apropiere a oamenilor pentru a crea o lume mai bună.

Constantin Popa, Runcu, 2014

 

Eseul a fost publicat în următoarele siteuri web și reviste:

http://confluente.ro/Novator–Analize/Constantin_popa_existential_constantin_popa_1392197618.html

http://www.asiiromani.com/sens-giratoriu/21712-existenialismul-transcendent.html

http://prodiaspora.de/prodiasporav3/index.php/proza/2100-constantin-popa-existentialismul-transcedent

http://www.revistasingur.ro/altele/10834-constantin-popa-existenialismul-transcedent

-http://www.scribd.com/doc/215122500/ScurtCircuitOltean-Nr-21-Martie-2014 (pagina 18)

http://www.curentul.net/2014/02/15/existentialismul-transcendent/

http://elenatomaxxl.blogspot.ro/2014/02/constantin-popa-existentialismul.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: